Mândră să fiu româncă!

Sunt înconjurată de miros de friptură și usturoi, așa că o să-mi fie destul de greu să mă concentrez asupra scrisului 😀 . Dar, eh, mă descurc eu… Ha ha! Trebuia să subliniez, într-un mod nu prea subtil, că am revenit la hobby-ul cel mult practicat din vacanțele acasă: gătitul 😀 . Timpul nu îmi permite să mă preocup de acest hobby prea des, dar când se găsește timp (și dacă sunt singură, cu atât mai bine), dau play la lista mea cu muzică relaxantă și încep să curăț, să spăl și să toc la legume și ce s-o mai găsi prin frigider. Le combin eu cumva și trebuie să iasă bun 🙂 .

Sunt puțin mai optimistă în ultima vreme. Poate pentru că m-am mai obișnuit cu Anglia. Poate și pentru că, în ultimele zile, vremea a ținut cu noi și am putut simți că, într-adevăr, e vară afară 😀 !

Apropo de Anglia: am întâlnit câțiva români aici, în Suffolk. Toți au venit în speranța că vor putea găsi un loc de muncă ceva mai avantajos decât au avut în țară. Toți au impresia că aici ai mai multe șanse. Și eu am plecat cu aceeași impresie, dar ca să și ajungi la această concluzie, trebuie să crezi, în primul rând, în tine. Nu contează din/în ce țară ești. Așadar va trebui să părăsesc nota optimistă cu care am început. Voi continua, pentru că i-am menționat pe românii de aici, cu amintirea unei zile din decursul săptămânii trecute. Era o altă zi obișnuită, în care aveam programat un interviu. Am ajuns la locul cu pricina și am ocolit parcarea din fața clădirii, pentru a intra la recepție. În stânga, pe un fel de gard jos, din beton, stăteau înghesuiți cinci-șase oameni, toți cu privirile plecate. L-am întrebat pe Andrei, prietenul nostru de aici, dacă știe cine sunt. Mi-a spus că da, sunt români de-ai noștri, veniți să muncească într-un depozit. În acel moment am simțit că timpul se oprește în loc, iar în suflet îmi creștea o furie amestecată cu groază. Simțeam nevoia să mă duc la acei oameni și să le strig: „Fruntea sus, dragi români! Nu vă lăsați doborâți sau intimidați de greutăți! Indiferent unde ne duce viața, trebuie să luptăm cu capul sus, mândrii de ceea ce suntem și încrezători că mereu putem mai bine!”. Dar nu am reacționat în niciun fel… Pur și simplu am lăsat secundele să se scurgă pe lângă noi, iar în mintea mea rămăsese blocat acel tablou plin de chipuri pe care se puteau citi greutățile, dezamăgirea și oboseala.

De ce nu am reacționat? Poate pentru că aș fi fost prea impulsivă, iar acele cuvinte, rostite cu voce tare, nu ar fi avut efectul așteptat… Sau poate că nu am avut curaj. Nu știu. Sunt conștientă că nu am vârsta acelor oameni, că nu am experiența lor de viață și că nu am trecut prin orice or fi trecut ei, DAR! asta nu înseamnă că nu poți păstra în suflet speranța și ambiția de a realiza și de a lăsa ceva în urma ta. Atât timp cât ai aceste două lucruri în suflet, nu ai niciun drept să mergi cu capul plecat! Unde mai pun că am întâlnit români cărora le este rușine să-și spună naționalitatea… Frate, de ce să faci asta?! De ce să te simți inferior că ești român? Avem atât de multe exemple pe care le putem folosi cu mândrie când vine vorba de țara noastră! Dar preferăm să vedem doar partea goală a paharului, doar pe cei care ne-au făcut, într-un fel sau altul, de râs printre străini. Ignorăm faptul că noi, ceilalți, avem puterea și suntem responsabili să răspândim peste tot în lume adevăratul spirit românesc: de la tradiții și locuri, la oameni simpli și campioni!

Și am descoperit un lucru: străinii – inclusiv englezii – sunt oameni destul de ignoranți. Dar mândri, în toată ignoranța lor. Cel puțin așa sunt cei pe care i-am întâlnit până acum. Nu le pasă prea mult de valoarea ta sau a locului de unde provii. Așa că, dacă nu ești de-al lor, nu se vor sinchisi să-ți acorde prea multă considerație. Nici să nu te gândești că vor fi curioși să asculte sau să învețe vreun cuvânt din limba poporului tău. Și, totuși, astea nu sunt motive să nu fii mândru de tine, ca român! Din contră! Ar trebui să le povestim cu trufie despre locurile și oamenii din frumoasa noastră țară! Să îi compătimim că-și poartă ochelarii de cal cu așa înverșunare! Să vorbim răspicat și în limba maternă – poate profunzimea ei va ajunge într-o zi și la urechile lor. Și să mergem cu capul sus oriunde am ajunge în lume, pentru că, atât timp cât trăim, avem puterea de a schimba orice ne mâhnește!

Acestea fiind spuse… My name is Georgiana Băbuși and  I’m proud to be ROMANIAN! You can’t imagine how proud I am!