Răsfoind internetul, și mai exact diferitele podcast-uri, l-am descoperit pe Paul Olteanu, om de comunicare și dezvoltare personală. Deși merită ascultat fiecare podcast de-al lui de pe Mind Architect, episoadele despre stilurile de atașament mi-au atras o atenție deosebită. Ascultându-le, din nou am realizat cât de importanți sunt primii ani din viața unui copil, și cât de profund pot influența mai departe relațiile din viața adultă.
Ca o scurtă introducere, aceste stiluri de atașament au fost configurate în anii 1960, de către doi cercetători din domeniul psihologiei. Analiza s-a bazat pe studierea reacțiilor copiilor cu vârste între 1-2 ani în momentul în care mama acestora părăsea camera de joacă, urmând ca un străin să îi ia locul și, ulterior, mama să se întoarcă. Astfel, s-au pus bazele a două tipuri principale de atașament, cel sigur și cel nesigur, ultimul cuprinzând alte trei sub-tipuri: evitant, anxios și dezorganizat. Mai jos voi descrie cum au fost manifestate în cadrul cercetării, și cum tind ele să fie perpetuate la maturitate și în relațiile cu cei din jur.
1. Astfel, în momentul în care mama părăsea camera, reacția copiilor cu stil de atașament sigur a fost aceea de a începe să plângă, dar se linișteau imediat la întoarcerea ei. De asemenea, a fost remarcat faptul că afecțiunea și confortul oferite de părinte îi încuraja să se întoarcă la explorarea mediului de joacă din cameră. Cu alte cuvinte, sentimentul de siguranță pe care mamele îl insuflau copiilor îi ajuta să acorde atenție și nevoilor lor de autonomie. Aici un rol foarte important îl joacă disponibilitatea fizică și emoțională a îngrijitorului principal (de obicei mama).
La maturitate, și în special în relațiile de cuplu, persoanele cu stil de atașament sigur denotă reciprocitate, deschidere la dialog și compromis (după caz), sunt empatici și au tendința de a rezolva conflictele în mod cooperativ pentru toate părțile implicate. Cu alte cuvinte, aceste persoane sunt înclinate nativ în a crea ușor legături emoționale, având mai degrabă o percepție pozitivă asupra oamenilor și mediului înconjurător. De asemenea, conform Science of People, aproximativ 62% din populație afișează stilul de atașament sigur.
2. În cazul copiilor cu un stil de atașament evitant nu s-a observat nicio reacție emoțională nici la plecarea, și nici la întoarcerea mamei în cameră. Deși mamele încercau să interacționeze cu ei, copiii se fereau de contactul vizual și păreau indiferenți de prezența maternă. Cu toate acestea, a fost descoperit că în astfel de situații copilul trăia de fapt o puternică reacție emoțională interioară. Deși părintele își percepe copilul ca fiind „cuminte”, în realitate acesta se autoreglează emoțional, nemanifestând stările pe care le trăiește, obișnuit fiind să nu i se acorde atenția cuvenită. Acest comportament apare în contextul în care părintele refuză liniștirea sau îmbrățișarea copilului pentru a evita crearea dependenței. Sub traducere liberă: „îl las să plângă sau nu îl îmbrățișez constant pentru a nu îl răsfăța”.
Când vine vorba de relațiile sociale, cu precădere cele de cuplu, persoanele cu stil de atașament evitant nu prezintă disconfort atunci când nu sunt într-o relație. Cu toate acestea, atunci când ajung în conjuncturi amoroase, tind să devină iritați, anxioși sau chiar retrași în prezența celor care exprimă emoții puternice. Pentru ei, ca relația să funcționeze, este nevoie de cultivarea sentimentului de independență și oferirea de spațiu, cât și a unui mediu sigur în care acest tip de persoană să poată comunica liber. Conform Science of People, aproximativ 23% din populație afișează stilul de atașament evitant.
3. Copiii care s-au încadrat în stilul de atașament anxios au fost cei care au arătat un puternic distres emoțional, chiar și în momentul în care mama se întorcea în cameră. În ciuda încercărilor mamelor de a-i liniști, ei au continuat să plângă și chiar au avut momente de agresivitate, ezitând să se întoarcă la mediul de joacă din teama de a nu fi părăsiți din nou. Cu alte cuvinte, acești copii prezintă o nevoie disperată de siguranță și o teamă accentuată de abandon, generate de modul imprevizibil în care mama le răspunde nevoilor. Din acest motiv ei întâmpină dificultăți în a deveni independenți.
În ceea ce privește relațiile sociale, persoanele cu stil de atașament anxios manifestă un constant gol emoțional și nevoia de apartenență. În relațiile de cuplu, aceștia tind să își mascheze teama sau nesiguranța prin acte de gelozie sau chiar furie, lucru care de cele mai multe ori devine copleșitor pentru partener. A fost remarcat că celor din această categorie le este greu să rupă legături, chiar dacă acestea le aduc nefericire, din frica de singurătate și incertitudine. Astfel, persoanele cu stil de atașament anxios necesită timp îndelungat pentru a prinde încredere în cei din jur și au nevoie permanentă de reasigurare. Pentru ca relațiile de cuplu să reușească, sunt indicate conștientizarea acestui mecanism din partea ambilor parteneri, precum și incluziunea și răbdarea. Conform Science of People, aproximativ 15% din populație afișează stilul de atașament anxios.
4. În cazul copiilor cu stil de atașament dezorganizat s-a remarcat o dualitate în comportamentul cauzat de plecarea și apoi revenirea mamei. Deși trăiau o emoție pe care nu o manifestau extrem de vizibil, oscilau între dorința de a se apropia de părinte și teama de apropiere. În cazul lor, mama reprezintă atât sursa stării lor de siguranță, cât și sursă de amenințare. Contradicția din comportamentul acestor tip de copii este ușor de observat și este pusă pe seama unor experiențe violente sau traumatice la care au fost supuși. Deși nu imposibil, acest tip de atașament este cel mai dificil de reglat la adulți.
În relațiile de la maturitate, a fost observat că persoanele din această categorie tind să evite manifestările afectuoase, iar în relațiile de cuplu au mai degrabă un comportament anxios și evitant. Provenind cu precădere din medii violente, în care au fost expuși la agresiuni verbale și/ sau fizice, aceștia sunt înclinați să se simtă respinși cu ușurință. De asemenea, s-a remarcat că persoanele adulte cu stil de atașament dezorganizat tind să tragă concluzii în mod pripit, pe care se tem să le exprime, motiv pentru care își vor sabota sau încheia brusc relațiile. Din păcate, prezența conflictului interior și neputința procesării emoțiilor fac ca oamenii din această categorie să fie cel mai greu de vindecat. Conform Science of People, aproximativ 1-5% din populație afișează stilul de atașament dezorganizat.
În încheiere, ar fi util de precizat faptul că stilul de atașament se creează în primii doi ani de viață ai copiilor. Un alt aspect important, mai ales în cazul celor cu stil de atașament evitant, ar fi că mecanismul de disociere emoțională se formează mai repede decât cele prin intermediul cărora se reglează starea emoțională. Cu alte cuvinte, unele stiluri de atașament pot fi corectate mai ușor, iar altele necesită mai multă cooperare. Toate cele patru tipuri de atașament pot fi considerate ca îndrumătoare în înțelegerea comportamentelor celor din jurul nostru. Astfel, putem intui de ce anumite persoane sunt mai îngăduitoare, pe când altele sunt mai retrase, competitive, posesive sau chiar agresive. Cu toate acestea, nu doar copilăria este responsabilă pentru conturarea unui anumit tip de personalitate, cât și modul în care alți factori declanșatori au fost perpetuați în celelalte etape ale dezvoltării. Aici pot fi menționate atât interacțiunile cu profesorii și colegii, cât și cercurile de cunoștințe și prieteni. În cele din urmă, vestea bună este că personalitatea și, implicit, stilul de atașament pot fi oricând redresate prin conștientizare și voință. Vestea mai puțin bună este că acest proces este unul continuu, iar schimbările nu vor apărea peste noapte. Așa cum spune un citat englez: „You can not grow unless you are willing to change” („Nu poți crește/ nu te poți dezvolta decât dacă ești dispus să te schimbi”).
Georgiana Băbuși 