Pandemia asta și lockdown-ul mi-au oferit timp ca niciodată să citesc și să descopăr. M-am întors din nou la disecarea conceptului de „toxicitate” în relații, la cum se gestionează, și efectele directe pe care le are asupra modului de interacționare al celor din jur. Printre altele, mi-am notat și o explicație a unui specialist din America, Patrick Teahan, care afirma următoarele: „Cel mai definitoriu simptom al traumei din copilărie este încercarea de a-i face pe oamenii disfuncționali din punct de vedere emoțional să fie buni cu noi. Căutarea normalității la ei perpetuează abuzul și ne menține blocați”. Cu cât recitesc cuvintele lui, cu atât lucrurile devin mai clare când privesc la mine sau la alte persoane. Îndrăznesc să fac chiar o adăugire, și să spun că unii oameni nu pot arăta bunătate sau fericire pentru ceilalți, dacă ei înșiși nu sunt mulțumiți cu propria persoană. Indiferent că vorbim despre cunoștințe apropiate sau nu.
Așa se pot explica multe din „hobby-urile” des întâlnite în zilele noastre: răutatea, gelozia, bârfa și, de ce nu, răzbunarea. Iar cei care le experimentează fie le iau în nume personal, fie încearcă să le ignore sau, din contră, le consideră justificabile. Cu toate acestea, ar trebui puse întrebările: de ce ar avea cineva un comportament nedrept față de o persoană? De ce ar încerca un om să deprecieze sau chiar să distorsioneze cuvintele și acțiunile cuiva? De ce ar vorbi urât despre o persoană care nu este prezentă pentru a se putea apăra? Și de ce ar accepta cineva toate acestea? Am mai scris despre situații asemănătoare și în alte articole, dar cred în continuare că este important să ne educăm când vine vorba de recunoașterea unei persoane toxice. Intimidarea, desconsiderarea, manipularea și drama nu vor fi niciodată parte din comportamentul unui om sănătos. Și da, oricine poate avea o zi proastă, dar atunci când lipsa de respect se arată constant, am face bine să vedem lucrurile pentru ce sunt ele de fapt. Este simplu: nefiind capabili să își accepte propriile neajunsuri, oamenii toxici își revarsă neputințele și frustrările asupra celor din jur. Nimeni și nimic nu îi poate „salva”, până când ei singuri nu vor realiza că cele mai mari victime ale atitudinii lor sunt chiar ei înșiși. Între timp creăm bariere, (re)devenim conștienți de valoarea proprie și continuăm drumul cu stima de sine crescândă.
Așa cum am mai menționat anterior, și eu fac parte, la rândul meu, din cei mulți pe care evenimentele nefericite din copilărie nu i-au ocolit. În astfel de condiții, am avut două posibilități:
1. să mă identific cu suma acelor experiențe și să devin o reflexie cenușie a ceea ce am trăit
sau
2. să îmi conștientizez rănile, să lucrez la ele și să încerc să devin cine cred că pot fi cu adevărat
Din păcate, cei mai mulți aleg prima categorie, calea mai scurtă. Neaccceptând schimbarea, trăind într-o bulă de negare, aceștia se vor transforma inevitabil în produsul unor oameni mai mult sau mai puțin toxici. Așadar, pentru mine singura opțiune a fost să mă alătur celei de-a doua categorii și să iau calea drumului mai anevoios. De ce anevoios? Pentru că nu se termină niciodată. Așa cum bine scria unul din autorii mei preferați, Petronela Rotar: „[…] schimbarea este un proces continuu, care pare de cele mai multe ori interminabil. De cîte ori zici că ești bine, iar răsar bălăriile. Iar recunoști un comportament care îți displace, o emoție negativă. Te îmburuienești de cîte ori te relaxezi și o iei de la capăt cu plivitul. Dar merită”. Bineînțeles că merită. Iar odată ce treci prin procesul ăsta de detoxifiere, ajungi apoi să recunoști mai ușor chiar și „bălăriile” umane.
Tot niște flori și ele, doar că mai kitschoase/de prost gust.
Georgiana Băbuși 