Ascultând un podcast cu un scriitor australian (pe numele lui Daniel Chidiac), mi s-a reactivat dorința de așternut cuvinte pe o hârtie (fie ea și electronică). Era și timpul, că nu am mai scris pe blog de mai bine de un an 🤭.
Așadar, ce presupune iertarea? A trece cu vederea cu speranța că lucrurile se vor îmbunătăți? Poate. Sau presupune a învăța să impunem limite sănătoase cu cei din jur? La fel de posibil. Și, totuși, să ierți pe cineva nu implică neapărat a-i permite acelei persoane să revină în viața ta. Cum asta nu implică nici că rămâi înverșunat. Dar atunci când suntem constant nerespectați, când barierele pe care încercăm să le impunem sunt tot timpul încălcate, înțelegem care este de fapt adevărata față a persoanei respective. Putem da șansă după șansă, însă dacă nimic nu se schimbă… atunci, pentru liniștea noastră sufletească, iertăm dar și limităm accesul acelor indivizi în viața noastră.
Cu toate acestea, practica este mai grea decât teoria. Și asta pentru că multora din cultura noastră (și nu numai), ni s-a repetat constant încă din copilărie că a spune „nu” sau a ne pune pe primul loc este ceva egoist. Îmi aduc aminte și acum, când aveam parte de o reușită ca și copii, era foarte des utilizată propoziția: „nu îi lăudați prea mult, că li se urcă la cap”. Hai nu serios?! Și ce ar fi presupus acea urcare la cap? Cum ar fi dăunat mai exact un pic de încurajare sau apreciere a unor eforturi? Din contră, ar fi contribuit la o mai mare stimă de sine – pe care, strict raportându-mă la mine, nu pot spune că am avut-o vreodată la cote prea mari.
Asta ca mai târziu când, la o evaluare psihologică pentru admiterea la o anumită academie din București, mi s-a cerut să enumăr câteva din defectele mele. Ironic sau nu, primul de pe listă a fost egoismul. Pur și simplu, fără să mă gândesc prea mult, ăsta a fost primul „defect” care mi-a venit automat în minte. Iar când intervievatoarea m-a întrebat de ce cred asta, am răspuns „pentru că așa mi s-a spus că sunt”. Și, imediat cum mi-au ieșit cuvintele acelea pe gură, am realizat eticheta incorectă pe care mi-o atribuisem fără să conștientizez. Dacă unii au spus asta despre mine, trebuie să fie adevărat, nu? Dar, de cele mai multe ori, acel „egoism” fusese de fapt doar încercarea mea de a avea grijă de mine. Pe principiul: cum să torni dintr-un pahar care e din ce în ce mai gol? Chiar așa, cum să îi ajuți pe alții, dacă nu te ajuți mai întâi pe tine? Iar grija asta față de sine înseamnă, inclusiv, a-i nemulțumi pe unii din când în când, cu riscul de a părea egoist.
Până la urmă, atribuirea acestui apelativ este doar o metodă vicleană de șantajare emoțională… Menită să te facă să stai în banca ta, să rămâi mic și manipulabil. Pentru că, de cele mai multe ori, despre asta este vorba. Și, cu toate astea, dacă a fi egoist înseamnă:
- a știi ce este mai bine pentru tine, și a refuza să ți se impună X sau Y lucru
- a-ți respecta limitele interioare, și a nu ceda tentațiilor menite să te coboare
- a nu le mai permite anumitor oameni să te rănească, dar a le dori în continuare bine de la distanță
- a-ți urma drumul fără să respecți neapărat un șablon prestabilit
…atunci… da, sunt egoistă! Și, ca fapt divers, pentru oamenii care judecă persistent alegerile celor din jur ca fiind insuficiente sau de neapreciat, nu am decât compătimire. Este trist cum, adesea, tocmai cei care cred că știu mai bine pentru alții, sunt chiar cei care au tolba plină cu defecte, regrete și rușini ei înșiși. Cu toate astea, ei nu au curajul să se privească în oglindă sau să schimbe ceva. Și, atunci, le este mai ușor să arunce cu noroi sau critici din bula lor de confort.
Soluția? Hai să nu ne mai irosim timpul încercând să ne explicăm deciziile unor oameni care nu numai că vor fi determinați să le înțeleagă doar pe dos, dar care nici nu vor depune efortul de a le înțelege pe ale lor!
Georgiana Băbuși 