Am creat acest blog cu scopul de a scrie, printre altele, despre copilărie. Pentru unii, copilăria este singurul paradis pierdut¹. Pentru alții, o lume a miracolelor și o imensă nevoie de mirare². Iar pentru câțiva, copilăria a fost o perioadă căreia au trebuit să-i supraviețuiască. Pentru mine a fost o combinație din toate. Și, pentru că, în mare parte am scris doar despre părțile pozitive ale copilăriei (pentru care voi fi veșnic recunoscătoare), de data asta, aș vrea totuși să scriu câteva rânduri și despre lucrurile mai puțin discutate.
Mulți subestimăm perioada pre-școlară (sau, altfel numită, cea de-a doua copilărie), în care gândirea și personalitatea copiilor începe să se dezvolte. De aici a pornit și descoperirea făcută prin „Studiul privind experiențele adverse din copilărie“, cunoscut sub numele ACE (The Adverse Childhood Experiences)³. Deși majoritatea cred că acestea sunt cazuri rare și izolate, experiențele traumatice din perioada copilăriei sunt, de fapt, incredibil de răspândite. Cu cât tipurile de abuz sunt mai multe și diverse, cu atât crește riscul de a dezvolta probleme financiare, sociale sau emoționale. Din cele zece tipuri de abuz menționate în acest studiu (fizic, emoțional, sexual, neglijare emoțională, neglijare fizică, părinte/părinți dependenți de substanțe, violență domestică, încarcerarea unuia dintre părinți, divorțul părinților sau prezența bolilor mintale) am descoperit, nu cu foarte mare mirare, că bifez cu „succes” cel puțin jumătate dintre ele (căutați online chestionarul acestui studiu (ACE) și, în acest fel, puteți verifica scorul vostru).
Bineînțeles, pentru mulți va părea că această înșiruire de abuzuri este dusă la extrem. Dar trebuie înțeleasă, mai întâi, profunzimea lor. De exemplu, în categoria „bolilor mintale” nu se încadrează doar schizofrenia, psihoza sau gândurile de sinucidere. Ci și depresia, anxietatea sau indisponibilitatea emoțională a unuia dintre părinți. Abuzul fizic nu presupune doar lovirea unui copil cu palma, ci și acele pedepse corporale care includ folosirea anumitor obiecte (curele, nuiele ș.a.m.d.). Abuzul sexual nu înseamnă numai actul fizic, în sine, ci și expunerea copiilor la pornografie. Nu este foarte ușor de acceptat, dar este foarte util de conștientizat cum urmările unor traume din copilărie sunt atât de strâns legate de problemele noastre de sănătate ca adulți. Așadar, conform studiului, aceste experiențe, lăsate nerezolvate, ne predispun către stimă de sine scăzută, anxietate, depresie sau tulburări de atașament, iar acestea se pot transforma, apoi, în boli cronice / mintale, dezvoltarea unui comportament violent sau riscul de a (re)deveni victimele violenței.
Este surprinzător cum trăiri din copilărie ne marchează veșnic, cum credem că le-am uitat, dar totuși se regăsesc în alegerile, reacțiile și interacțiunile noastre de zi cu zi. În spatele copilăriei se ascund, de fapt, mecanismele noastre de apărare ca adulți. Întrebarea este: ce putem face dacă încă ne ferim de trecut, iar efectele acelor experiențe își fac simțită prezența din ce în ce mai mult, în diferite forme? Cel mai sigur pas, deși nu întotdeauna și cel mai ușor, ar fi, în primul rând, deschiderea către cineva în care ne încredem. O persoană care ne poate asculta fără să ne judece, care nu va răspândi acele informații fără acordul nostru, și nici nu le va folosi împotriva noastră. Cineva care poate completa cu un sfat bun sau doar cu simpla prezență. Pentru că tăcerea, încercarea de a uita sau de a ignora anumite experiențe nu reprezintă o soluție. Din contră, vor duce, încet și sigur, la o și mai mare „șubrezire” a substanței noastre umane. Trauma, așa cum o definește psihologul Anca Pavel, „este o prezență invizibilă ce poate prelua controlul asupra vieții și, cu siguranță, nu se încadrează în categoria experiențelor pe care simpla trecere a timpului le poate vindeca.”
În ceea ce mă privește, pe lângă suportul câtorva persoane dragi, am avut și sprijinul unor psihologi pe parcursul maturizării mele într-un adult. Nu le-am călcat pragul cabinetelor îndeajuns de des, dar acele câteva dăți au fost într-atât de utile încât să mă ferească de predispozițiile înșiruite mai sus; totuși, încă învăț. Învăț să-mi înțeleg mecanismele de apărare și locurile de unde provin ele, chiar dacă asta nu m-a ferit de câteva episoade de anxietate și depresie. Înțeleg că sentimentele și experiențele noastre au un fel de efect domino, și pot fi transmise și preluate (neintenționat, în majoritatea cazurilor) din generație în generație. Știu că pentru a putea face pace cu trecutul, trebuie mai întâi să facem pace cu noi înșine. Am ajuns la un stadiu în care îmi studiez atitudinea sau reacțiile și încep să mă împac cu proveniența experiențelor declanșatoare din spatele lor. Apoi, un alt pas important, este să înțelegem că sentimente ca rușinea, repulsia, vinovăția sau regretul sunt normale. Nu este în puterea noastră să schimbăm ce a fost. În schimb, putem să decidem cine și cum vom fi acum, în prezent. Și, apropo de timp, văzusem acum câteva zile un graffiti, pe zidul unei clădiri din București; cică: „Timpul le rezolvă pe toate. Dar nu-i timp pentru toate. Totuși timpul nu schimbă nimic, dacă nu schimbi tu în timp”.
Așadar, schimbarea începe cu noi. Iar apoi, dacă tot ni-i dorim, hai să mai facem încă un efort și să creștem copii care să nu aibă nevoie de vindecare după copilărie⁴.
¹ „Copilăria. Singurul paradis pierdut.” – Valeriu Butulescu
² “Copilăria. O imensă nevoie de mirare.” – Victor Hugo
³ Sursă: https://www.youtube.com/watch?v=EBpF8sWycQQ
⁴ “Let’s raise children who won’t have to recover from their childhoods.” – Pam Leo
Georgiana Băbuși 
Un comentariu Adăugă-le pe ale tale